Locuitorii burgului

Burgul era organizat in jurul unei piete centrale, avand scopuri comerciale. Pe langa mestesugari si negustori, familiile si servitorii lor, aici locuiau si zarafii (camatarii) si giuvaergii (mestesugari care se ocupau cu prelucrarea metalelor pretioase), mai ales de origine evreiasca. Odata cu dezvoltarea burgurilor, nobilii au inceput sa-si construiasca aici resedinte masive din piatra, cu mai multe nivele si turnuri cat mai inalte, semn al bogatiei si prestigiului. Adeseri, nobilii isi investeau veniturile in operatiuni comerciale, spre exemplu ca cei din Venetia si Genova, orase-porturi maritime. Printre locuitorii burgului se numarau si cei veniti din vechile orase sau castele, cei care fusesera in serviciul episcopilor, abatilor sau castelanilor. De asemenea, iobagii fugiti de pe mosii sau taranii saraciti. Cei din urma, desi erau oameni liberi, erau inca dependenti de fostii lor stapani feudali, carora trebuiau sa le plateasca in continuare anumite dari si taxe sau sa presteze munci, mai ales agricole.

Libertatea personala, din punct de vedere juridic, a burghezilor asigura o coeziune acestei societati urbane, care pentru a-si salva libertatea si a-si dobandi practic autonomia, inclusiv cea administrativa, trebuiau sa obtina acceptul episcopului sau nobilului de care depinsesera inainte, ceea ce a dus la o serie de conflicte. Fata de seniorii ecleziastici, cei laici au acordat de obicei mai usor, in schimbul unor taxe, autonomie burgului si locuitorilor lui.

Incepand din secolul XI, locuitorii burgurilor si-au creat un anumit statut, o pozitie legala, angajandu-se printr-un juramant sa se apere solidar si sa se ajute intre ei. Cel mai vechi text de acest fel, din secolul XII, este numit Hotararirile din Saint Quentin , despre care se presupune ca expunea cutume deja in functiune de mai mult de un secol. Acesta prevedea ca oricine se poate stabili in burg, cu conditia sa nu fie hot. De asemenea, noul venit avea nevoie de permisiunea primarului sau a juratilor orasului pentru a putea ramane, trebuia sa se supuna justitiei orasului, dupa care putea depune juramantul comunal de intrajutorare. Pe de alta parte, seniorii care aveau o resedinta la tara, nu aveau voie sa aiba un castel sau o locuinta fortificata in burg, nu aveau nici un drept asupra locuitorilor acestuia, nu puteau contracta imprumuturi fara sa depuna un gaj iar, daca erau solicitati, trebuiau sa participe la actiuni de judecata si sa dea ajutor militar burgului.

Viata oraseneasca in Evul Mediu

Vechile orase din timpul Imperiului roman au continuat sa existe in perioada medievala, chiar daca fusesera in mare parte distruse si devastate, mai ales de catre barbari. Monumentele si edificiile publice, inclusiv cele de cult greco-romane, erau ruinate iar populatia oraselor scazuse dramatic, ajungand abia la cateva mii de locuitori intr-un oras mare. Perimetrul unui oras se redusese iar activitatile mestesugaresti si comerciale disparusera aproape complet in zorii Evului mediu. Unele orase mai pastrau ziduri de aparare iar in caz de pericol intre aceste ziduri isi gaseau adapostul si oamenii din zona rurala. In vechile centre urbane, din Italia, Franta, Spania, existente inca din Antichitate, locuiau si marii proprietari funciari, impreuna cu servitorii lor, aici primind produsele necesare de pe domeniile lor, care erau situate in afara orasului. 

De regula, intr-un oras se tinea un targ, in care taranii din imprejurimi si negustorii ambulanti isi vindeau produsele celor din oras sau in satele vecine. Orasele de resedinta ale episcopilor erau totodată si centre administrative, fara sa aiba insa o populatie activa de mestesugari si negustori si fara personalitate juridica si institutii proprii. 

In secolul VIII, ia nastere un nou tip de oras, burgul, (de la latinescul burgus-cetate) si incepand de la sfarsitul secolului IX numarul acestora creste neincetat. Termenul burgensis – burghez (locuitor al unui burg) apare catre anul 1000. Burgul era plasat, de regula, intr-un loc favorabil circulatiei de marfuri si persoane, situat de obicei la intretaierea de drumuri comerciale, in imediata apropiere sau chiar in interiorul zidurilor unui oras sau ale unui castel. Mestesugarii si comerciantii erau principalele categorii de locuitori ai unui burg, activitatile lor fiind strans legate intre ele. Comerciantii procurau si vindeau mestesugarilor materiile prime necesare produselor acestora (metale, piei, lana etc.), pe care negustorii le comercializau. Este evidenta functia primordial economica a burgului , diferita de vechile nuclee urbane antice si de cele constituite in jurul unor castele si manastiri. Activitatile mestesugaresti si comerciale ale celor care traiau in asemenea asezari erau direct legate de existenta unui feud. Cele mai multe burguri erau autonome, independente de vechile orase, manastiri si castele, mai tarziu au aparut si aaa numitele „burguri rurale”, infiintate in zone de campie, de regula, departe de vechile centre urbane.

Inchizitia

In 1233, Papa Grigore al IX-lea a instituit Tribunalul Inchizitiei, o noua institutie juridica care trebuia sa fixeze anumite norme, sa stabileasca o procedura legala, care sa inceapa printr-o ancheta (inquisito – cercetare, urmarire, ancheta). Inca in secolul XII, fiecare episcop era obligat sa-i descopere pe cei banuiti de erezie iar autoritatea laica trebuia sa-si dea concursul la aceasta. Organizarea si conducerea tribunalului Inchizitiei au fost atribuite de Papa Grigore al IX-lea calugarilor dominicani, carora li s-au asociat franciscanii.

In regiunea unde se semnala o miscare eretica, inchizitorul numit de Papa ordona, sub amenintarea excomunicarii, ca toti cei care ii cunosteau pe eretici sa ii denunte. Cei presupusi a fi eretici se puteau prezenta de bunavoie pentru a abjura erezia si pentru a li se promite iertarea, in schimbul unei penitente. In caz contrar, Tribunalul Inchizitiei, constituit din clerici si laici, ii cita pe eretici sau pe cei banuiti de erezie sa se prezinte la judecata. In caz ca se dovedea netemeinicia denuntarii, denuntatorul era condamnat la inchisoare pe viata. Tribunalul ii acorda inculpatului dreptul de a se apara singur sau de catre un avocat, putea sa aduca martori in sprijinul sau. Interogatoriul se desfasura in prezenta intregului juriu, caruia i se cerea parerea inainte de pronuntarea sentintei. Inchizitorii preferau in locul martorilor marturisirea vinovatiei de catre cel acuzat de erezie iar, in caz contrar, se recurgea la tortura.

 

Sentintele erau aduse la cunostinta in adunari publice (numite in Spania auto da fe – act de credinta), la care inchizitorul convoca autoritatile civile, rudele, prietenii si cunostintele celor condamnati. Ceremonia incepea cu o slujba religioasa, avand ca tema combaterea ereziei, celor de fata li se acordau indulgente si se pronunta excomunicarea celor care s-ar fi opus autoritatii Inchizitiei. Sentinta cea mai grava de condamnare era arderea pe rug, cu indeplinirea careia era insarcinata autoritatea laica. Alte pedepse erau: penitente canonice (abjurari, posturi indelungate), indeplinirea unor opere de binefacere, daruirea unor obiecte de cult, pelerinaje, purtarea unor semne sau haine distinctive, amenzi, confiscarea bunurilor, demolarea casei, interzicerea unor drepturi publice, pierderea unor drepturi civile, inchisoarea pe timp determinat sau pe viata. Activitatile Inchizitiei au devenit mult mai dure si mai arbitrare dupa secolul al XV-lea. 

Justitia ecleziastica in occidentul medieval

Justitia ecleziastica: pe langa drepturile juridice ale unui episcop sau abate, care tineau de cele ale feudalului, societatea medievala recunostea Bisericii o jurisdictie speciala, in sensul ca oamenii clerului, de orice rang, puteau fi judecati numai de tribunalele bisericesti, fiind datori sa respinga competenta unui tribunal laic. De acelasi drept beneficiau vaduvele, orfanii, cei plecati in cruciada.

 

In competenta justitiei ecleziastice intrau o multime de cauze: relative la actele rituale sacre, la dijma datorata Bisericii, la beneficiile si bunurile Bisericii, la testamente si legaminte prin juramant. Jurisdictia ecleziastica se extindea si in materie penala: cazuri de sacrilegiu, adulter, infanticid, crima comisa intr-un loc sacru, crime contra credintei crestine, precum simonia (traficul cu lucruri sfinte), vrajitoria si mai ales erezia.

Dreptul privat si al familiei in Evul Mediu

Cu privire la dreptul privat si al familiei, la popoarele germanice de la inceputul Evului mediu, structura familiei era gentilica. O familie era formata din parinti, copii, descendenti, rude colaterale, servitori si sclavi, ultimii desi nu faceau parte propriu-zis din familie, depindeau de ea. Tatal avea deplina autoritate asupra familiei, numita mundium. Aceasta inceta cand fiii erau apti sa foloseasca armele dar femeia ramanea permanent sub autoritatea tatalui sau a sotului. Tatal nu putea dispune de bunurile familiei fara consimtamantului copiilor iar normele de succesiune, in familiile de tarani, mestesugari, negustori etc. ii favorizau pe cei care ramasesera sa lucreze alaturi de tatal lor, fata de cei care isi facusera o gospodarie separata. 

 

Pana in secolul VII, casatoria era hotarata de tatal fetei, care era „cumparata” de viitorul sot sau de familia acestuia. Pretul acesteia, numit mefio , era incredintat femeii si ramanea la dispozitia ei. Fiica primea, la casatorie, anumite bunuri din partea tatalui, reprezentand o parte din mostenirea care i se cuvenea si, de asemenea, o zestre. Casatoria era precedata de logodna, care era un act public iar daca nu era respectat, cel vinovat trebuia sa plateasca despagubiri. Mai tarziu, Biserica a impus consimtamantul ambilor soti, a interzis casatoria intre crestini si necrestini, cea dintre oameni liberi si sclavi, a impus celibatul preotilor. 

 

Problema divortului era mai complicata: in dreptul roman si in legislatia imparatului bizantin Iustinian era recunoscut dar Biserica catolica nu l-a recunoscut oficial. O lege de origine longobarda permitea repudierea sotiei, chiar nevinovate si dreptul de a se recasatori al sotului, care trebuia insa sa plateasca o amenda. Legislatia francilor permitea divortul in caz de adulter, indiferent de cine era comis. 

 

In ce priveste conditia femeii, legislatia lui Iustinian a eliminat dreptul de tutela asupra ei dar Biseica romano-catolica le interzicea femeilor orice functii legate de biserica. In schimb, putea dispune de bunurile mobile si imobile, desi era dezavantajata in problema succesorala de mostenitorii barbati. In secolul XII, femeile nobile puteau sa detina un feud, puteau face un testament, incheia un contract, intenta un proces. Situatia era diferita de la o zona la alta, de la o perioada la alta.

Sistemul penal in Evul Mediu

In ce priveste sistemul penal, dupa consumarea judecatii, indiferent de forma ei, judecatorul pronunta sentinta, despre care se pretindea ca este emanata de la Dumnezeu. Forma obisnuita de pedeapsa capitala era spanzurarea, aplicata delictelor grave pentru care nu se prevedea posibilitatea de despagubire sau vinovatul nu o putea plati. Un capitular emis de Carol cel Mare stabilea mai multe cazuri pasibile de pedeapsa capitala: daca cineva nu a respectat postul mare, daca cineva, crezand ca o persoana este vrajitoare, l-a ars si i-a mancat carnea, daca corpul unui defunct era ars, daca cineva era necredincios regelui, daca cineva a rapit pe fiica stapanului.

 

Alte pedepse corporale erau: amputarea mainii pentru delictul de sperjur, pentru preotul care ar fi folosit mirul in scopuri magice, pentru falsificatorii de bani, scoatarea ochilor sau taierea nasului, insemnarea cu fierul rosu. Excluderea din comunitate se aplica celor care nu se prezentau la judecata, celor care refuzau sa plateaca o amenda. Tortura nu era socotita o pedeapsa, ci un mijloc de aflare a adevarului.

Vendeta in Evul Mediu

Vendeta sau faida a fost la inceputul timpurilor medivale o datorie sacra, de razbunare, pentru barbatii din familia celui ucis sau care a suferit o lezare (violenta, adulter, rapire etc.). Dreptul la vendeta era rezervat numai celui lezat dar trebuia exercitat in primul rand de catre capul familiei sale. Obligatia vendetei era prevazuta pentru rude pana la gradul al saptelea, mai apoi pana la al patrulea. Ruda care se sustragea de la aceasta obligatie isi pierdea dreptul la succesiune. Acest drept la vendeta s-a mentinut pana in secolul XV, fiind apoi inlocuit cu compensatii in bani sau natura, cu cuantumuri precis stabilite de cutume. Cel care nu vroia sau nu putea plati despagubirile isi pierdea, temporar, libertatea sau suferea pedepse corporale.

 

O varianta de faida au fost razboaiele private, prin care seniorii declarau altor feudali razboi, cu acordul regelui, care stabilea locul si timpul acestora, la inceput. Mai tarziu, seniorii nu mai cereau acceptul suveranului, ceea ce a facut sa fie condamnate de catre acestia si de catre Biserica.

Duelul judiciar in Evul Mediu

O alta forma de „judecata a lui Dumnezeu” a fost duelul judiciar, aparut la popoarele germanice si transmis in Evul mediu la toate popoarele europene, ca o proba judiciara esentiala, al carei rezultat exprima vointa divinitatii. Cu o semnificatie diferita si anume pentru motive de „onoare”, s-a mentinut in unele tari europene pana la inceputul secolului XX, cand a fost interzis.

 

Principalul motiv al admiterii acestei probe de catre justitia medievala era indoiala fata de valoarea juramantului prestat, cunoscut fiind faptul ca adesea se jura stramb. Desi a fost contestata de Biserica si apoi si de catre suverani, aceasta practica a continuat, fiind recunoscuta de mai multe legislatii sau cutume locale. In secolul VI, duelul nu era rezervat numai nobililor, caci si vasalul il putea provoca la duel pe seniorul sau, pentru motive stabilite de cutuma. Femeile puteau recurge la duel fie printr-un reprezentant, fie personal. Era interzis minorilor, clericilor, sclavilor sau iobagilor, bastarzilor si evreilor, de asemenea era interzis intre frati, intre parinti si fii. 

 

Consecintele duelurilor erau diferite. Cand se practica in cazurile civile, cel invins nu suferea pedepse corporale (daca scapa cu viata), ci platea o amenda in folosul seniorului care prezidase duelul. Indiferent daca era reclamant sau acuzat, cel invins in duel nu mai putea aparea intr-un alt duel. 

 

In cauzele penale, consecintele pentru cel invins puteau fi: condamnarea la moarte, pedepse pecuniare, respectiv obligatia de plati in bunuri sau bani, confiscarea bunurilor in beneficiul seniorului judecator si o parte in favoarea invingatorului, pierderea anumitor drepturi civile (de a fi martor, de a incheia contracte si altele), surghiunirea. 

 

Pana in secolul XIII, Biserica Catolica a admis duelurile, mai putin pentru clerici, care recurgeau la aceasta forma prin reprezentanti. Suveranii au manifestat pozitii diferite in aceasta chestiune. Carol cel Mare a restrans duelul si a inlocuit armele de metal cu cele de lemn, alti suverani au incercat sa-l interzica, altii l-au admis.

„Judecata lui Dumnezeu” in Evul Mediu

O larga raspandire in Evul Mediu au avut-o ca probe judiciare „ordaliile” sau „judecata lui Dumnezeu”, un obicei foarte vechi, de origine germanica, justificat de credinta in interventia divinitatii pentru a proba culpabilitatea sau nevinovatia celui acuzat. Cazurile in care se aplicau asemenea probe erau furtul, asasinatul, vrajitoria si adulterul. Ordaliile cele mai comune erau:

– proba focului consta in traversarea de catre acuzat, dezbracat, a unui foc sau de a pasi pe jaratic, pe brazdare de plug inrosite in foc, de tinerea in mana a unei bucati de metal incins sau varsarea de plumb topit in palme.

– proba apei clocotite se aplica prin vararea mainilor intr-o caldare cu lichid clocotind pentru a scoate de acolo un anumit obiect. Daca arsurile rezultate din oricare din aceste probe, bandajate timp de 3 zile, se vindecau, acuzatul era declart nevinovat.

– proba apei reci consta in aruncarea acuzatului, legat cu bratele de picioare, intr-o apa adanca. Daca se mentinea la suprafata, era declarat nevinovat.

– proba ingurgitarii unor lichide, alimente otravite, sfintite sau afurisite. Daca acuzatul supravietuia era nevinovat, din aceeasi categorie era proba inghitirii unei mari cantitati de paine si branza de catre acuzat, fara a bea apa, care de asemenea, dovedea nevinovatia acestuia.

– proba crucii, de origine crestina, prevedea ca acuzatul trebuia sa ramana imobil, cu bratele intinse deasupra capului in forma de cruce, cat timp dura recitarea unui numar de rugaciuni. Orice miscare in acest timp era considerata proba vinovatiei.

– proba sicriului: prin fata cadavrului unei victime asasinate erau puse sa se perinde toate persoanele banuite de crima respectiva iar daca la apropierea uneia dintre ele se parea ca mortul misca din buze, acela era declarat a fi asasinul. Aceasta ordalie a fost aplicata pana in secolul XVII, in Germania, Franta, Italia, Spania.

 

Pozitia Bisericii in privinta ordaliilor a fost mai degraba de acceptare decat de condamnare.

Dreptul si justitia in occidentul medieval

Intr-o societate ca cea medievala, bazata pe ideea de forta si pe convingera ca „forta face dreptatea”, se simtea nevoia unor principii de justitie clare. In acea epoca, suveranul reprezenta insasi ideea de justitie, in mentalitatea si gandirea poporului ca si in virtutea prerogativelor sale de reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant si deci de judecator suprem. El era cel care veghea la pastrarea traditiilor.

 

La popoarele germanice, baza dreptului o formau cutumele, obiceiurile locale transmise prin traditie si mentinute prin consimtamant mutual. Cutumele insa nu erau foarte precise si riguroase, referindu-se adeseori la situatii paticulare si nu la principii. Ele au fost adunate in scrieri, incepand din secolul XIII si se aplicau conform principiului „personalitatii legii”, indeosebi in Imperiul carolingian. Potrivit acestui principiu, fiecare om putea fi judecat numai dupa normele juridice cutumiare ale poporului caruia ii apartinea si nu dupa normele generale, valabile pe tot teritoriul statului. O solutie la aceasta situatie a constituit-o aplicarea principiilor dreptului roman, care au inspirat de altfel culegerile de cutume locale. Carol cel Mare a emis, la fel ca imparatii romani sau bizantini, dispozitii juridice si administrative, numite capitulare . 

 

Caracteristica pentru justitia medievala era fractionarea autoritatii judiciare, cauzata de coexistenta unor principii juridice contradictorii derivate din cutume diverse. Desi personifica ideea de justitie, suveranul nu o putea administra singur si personal, astfel incat a incredintat-o unor judecatori, de regula contii, ducii si marchizii, care erau si sefii militari ai unui teritoriu. Pe domeniul sau, fiecare senior trebuia sa judece cauzele curente ale supusilor sai iar cand nu putea indeplini aceasta obligatie, contele si trimisul regal trebuiau sa vina pe domeniul lui, impreuna cu suita lor, sa fie intretinuti de senior pe durata judecatii. Sedintele de judecata, precedate de o ceremonie religioasa, se tineau intr-o sala a castelului, in palatul episcopului sau sub cerul liber. 

 

Pana in secolul IX, tribunalele erau compuse din oameni liberi, alesi din regiunea respectiva, asistati de cativa cunoscatori ai legilor si ai cutumelor, erau prezidate de reprezentantul regelui care, dupa ce asculta partile si martorii, pronunta sentinta si asigura executarea acesteia. Mai tarziu, reprezentantul regelui, contele sau un alt mare senior, isi rezerva singur si exclusiv dreptul de judecata, instaurand astfel justitia feudala. In privinta probelor, cea a martorilor, intarita de juramant era de o maxima importanta. Juramantul era un act esentialmente religios, de invocare a divinitatii ca martor sau garant in sprijinul unei afirmatii facute de cel care jura. Juramantul era insotit de gestul ridicarii mainii drepte, cealalta asezata pe altar, un text sacru sau o relicva. In scopul obtinerii marturisirii acuzatului se folosea si tortura, la inceput atat in cauza penale cat si civile, mai tarziu numai in cele penale grave.