Origamimela

Verba volant, scripta manent !

Archive for the tag “Cultura”

Clasificarea textilelor in raport cu materialele, tehnica si functiunea lor


Obiectele din materiale organice sunt mai usor alterabile decat cele anorganice. In aceasta categorie sunt cuprinse, asa cum am aratat, obiectele de lemn si textilele, la care se adauga toate produsele din hartie, deci toate acele materiale care au la baza celuloza, si cele de provenienta animala: lana si matasea, precum si pergamentul, osul, cornul, fildesul, pielea. 
 
In acest vast camp de cercetare, textilele ocupa locul principal, cuprinzand doua mari categorii, bine diferentiate sub raportul tehnicii: tesaturile si broderiile. Tesaturile sunt produsele textile realizate la razboi, incepand cu cea mai simpla panza in doua ite, pe care o gasim atat in preistorie, cat si in gospodaria taraneasca, pana la tapiseriile flamande sau franceze, covoarele orientale, catifelele sau matasurile brosate cu fir tesute in vestitele ateliere ale Chinei, Persiei, Italiei, Frantei, Spaniei etc. Spre deosebire de tesatura, broderia presupune existenta unui fond textil, servind ca suport, pe care se adauga cu acul, fire de matase, lana, aur, perle, margele s.a., alcatuind o compozitie, motiv decorativ etc. Ca si tesaturile, cele mai vechi si mai valoroase exemplare in acest domeniu s-au pastrat sau au fost descoperite cu prilejul cercetarilor arheologice in tarile asiatice, Japonia, Muntii Altai, Asia centrala. 
 
Obiectele din domeniul ceramicii si metalelor ridica mai putine dificultati de conservare decat textilele, hartia si lemnul. Chiar operatiile de curatire si restaurare sunt ceva mai simple, solicitand si instalatii de laborator mai putin costisitoare; de aceea la noi in tara, ca si in alte tari, sunt intemeiate de lunga vreme numeroase laboratoare de restaurare a ceramicii si curatire a metalelor, functionand pe langa muzeele si institutele de arheologie.

Clasificarea picturilor in raport cu materialele, tehnica si functia lor


Clasificand picturile sub raportul naturii suportului, distingem cateva mari categorii, si anume: 
– pictura parietala, asternuta pe peretele de stanca, acoperit uneori cu unu sau doua straturi subtiri de preparatie: picturile rupestre paleolitice. 
– pictura murala, realizata pe peretele de piatra cioplita sau de zidarie acoperit cu mai multe straturi de preparatie.
– pictura pe lemn, in care sunt cuprinse tablourile, altarele, statuile, mobilierul si unele elemente arhitectonice ca plafoanele si lambriurile locuintelor lumii medievale, la care se adauga icoanele, tamplele, obiec­tele de mobilier, plafoanele, usile etc. 
– pictura pe panza sau matase.
– pictura pe papirus, hartie. 
– pictura pe fildes, sidef, os etc. 
– pictura aplicata pe piele si pergament. 
 
Caracterul picturii este in directa dependenta de natura liantului. In functie de acest element se poate face urmatoarea clasificare a picturilor, si anume: 
– pictura in encaustica sau pictura cu ceara (liantul este ceara). 
– pictura in tempera, care poate fi murala si de sevalet, iar in ceea ce priveste liantul se realizeaza cu caseina, galbenus de ou sau oul intreg, fiere de bou, cleiuri din plante, suc de smochine etc.
– pictura in fresca (culorile sunt dizolvate in apa). 
– pictura in goase, folosind ca liant goma arabica si ulei de migdale. 
– pictura in ulei, in care liantul este un ulei sicativ. 
– pictura in acuarela, in care pigmentii au ca liant goma arabica.

Conditii de conservare a picturii


Pictura este una dintre cele mai vechi manifestari de arta plastica, daca ne raportam la ansamblurile zugravite pe suprafetele mari ale peretilor intunecati din pesterile naturale, usor nivelati de mana omului, cu multe zeci de mii de ani inaintea erei noastre. Pictura rupestra, iar dupa ea Pictura murala acoperind interioarele templelor, ale piramidelor, hipogeelor, mormintelor, locuintelor si palatelor etc. sunt de im­portanta istorica deosebita nu numai prin originea lor indepartata, dar si prin faptul ca stau la baza picturii de „sevalet”. 
 
Numarul foarte mare al monumentelor invesmantate in picturi murale existente in tara noastra, bogatia de icoane si tablouri pastrate in muzee, manastiri, biserici si colectii particulare ne obliga sa insistam in mod special asupra modului in care acest gen de arta trebuie cercetat si inteles de un conservator. In studierea unei picturi, ca si a celorlalte obiecte, cercetarea este complexa, privind deopotriva materialul, conti­nutul de idei, valoarea estetica si starea de conservare. Pentru a putea patrunde treptat tainele picturii si a intelege reactiile ei la mediul inconjurator, este necesara in primul rand cercetarea materialului si a procedeelor mestesugaresti prin care a fost realizata. Cunoscand aceste doua domenii, se vor putea preciza cateva date esentiale, si anume:
– autenticitatea sau contrafacerea picturii. 
– interventiile si restaurarile ulterioare. 
– delimitarea ariei geografice din care provine pictura; stabilirea mesterului sau a atelierului de origine. 
– aprecierea calitatilor de ordin tehnic si artistic ale lucrarii.
– determinarea starii de conservare si a cauzelor de degradare.
– stabilirea metodelor corespunzatoare de conservare sau restaurare. 
 
In studierea picturii sub acest indoit aspect – tehnica si material – trebuie sa tinem seama de faptul esential al acestui gen de arta. Pictura are o structura constituita dintr-o serie de straturi, cu insusiri si reactii fizice si chimice diferite. De aceea o pictura trebuie privita in ansamblul structurii sale fizice sau chimice, luand in considerare urmatoarele elemente: 
– natura suportului (piatra, zid, lut, lemn, panza, matase, metal, fildes, os, pergament, papirus, hartie etc.).
– stratul de preparatie, care poate varia in raport cu suportul. 
– stratul pictural propriu-zis, determinat, la randul lui, de celelalte doua componente. 
 
Intre aceste trei elemente, la care se mai adauga, in unele cazuri, verniul, exista o corelatie si interactiune reciproca, de care trebuie sa tinem seama, atat sub raportul cunoasterii modalitatilor de executie si al conceptiei unei opere de arta, cat si din punct de vedere al cauzelor deteriorarii si modului de conservare. Fiecare dintre ele poate actiona in sine sau in raport cu celelalte doua, determinand degradarea mai profunda sau mai superficiala a stratului pictural. Analizarea fiecarui element in poate duce la stabilirea precisa a rezistentei, elasticitatii s.a., cu un cuvant la intelegerea reactiilor fizice ale fiecarui strat al picturii in raport cu mediul inconjurator. 
 
Sunt cazuri in care suprafata pictata s-a deteriorat mai repede din cauza alegerii de catre artist a unui suport necorespunzator cu stratul de preparatie folosit, alteori preparatia, denumita curent si cu termenul german grund, a fost friabila si slab aderenta fata de suport, ceea ce a contribuit la degradarea rapida a stratului pictural.

Actiunea luminii asupra bunurilor culturale


In egala masura cu conditiile atmosferice, lumina este unul dintre agentii care pot aduce obiectelor de muzeu degradari tot atat de grave ca un climat nefavorabil. Apararea lucrarilor de arta si a exponatelor, in general, de efectele luminii este cu mult mai grea si mai delicata decat lupta contra umiditatii, deoarece lumina constituie in acelasi timp conditia esentiala a unei bune prezentari a exponatelor muzeale. In muzeologia contemporana, lumina este factorul esential si hotarator in fond, dificultatea problemei pentru conservatori consta tocmai in a impaca doua actiuni aparent contradictorii: pe de o parte, folosirea luminii cat mai mult si mai placut pentru a pune in valoare obiectul expus, impresionand astfel pe vizitator, pe de alta parte, ocrotirea obiectului de lumina, din pricina efectelor ei distrugatoare. Pana in prezent, desi toti cei care lucreaza in muzee sunt perfect constienti de consecintele negative ale luminii asupra obiectelor expuse, contravin de multe ori principiilor conservarii in favoarea unei frumoase prezentari. Nu este mai putin adevarat, insa, ca in lumea intreaga se incearca tot felul de solutii tehnice, care sa reduca tot mai mult consecintele daunatoare ale actiunii luminii. 
 
Sursa de lumina este de doua feluri: naturala, a soarelui si artificiala, produsa de electricitate. Lumina electrica, la randul ei, poate fi incandescenta sau calda si fluorescenta sau rece. Lumina artificiala ofera doua avantaje mari in raport cu aceea solara: este egala si mai putin daunatoare, de aceea in arhitectura actuala este evidenta tendinta iluminatului artificial al muzeelor. 
 
Marea majoritate a constructiilor realizate in ultimii douazeci de ani sunt asemenea unor cuburi de zidarie, lipsite de ferestre, cel putin in zonele destinate salilor de expozitie. Acest sistem de constructie, aplicat cu precadere muzeelor de textile, carti etc., s-a extins si la galeriile de pictura. 
 
Lumina artificiala poate fi dirijata, dozata si variata sub raportul cantitatii si calitatii, in dependenta de culoarea; forma, proportia si distanta de la care este vazut obiectul. 
 
Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam ca lumina artificiala, oricat de perfectionata ar fi, nu poate sa imite toate nuantele atat de variate si de bogate ale luminii soarelui. 
 
Mozaicurile din monumentele bizantine, ca si vitraliile catedralelor occidentale trebuie vazute neaparat sub toate aspectele lor, variind de la o ora la alta, in functie de lumina naturala. Efectele de scena, de mare rafinament, la care a ajuns iluminatul muzeelor contemporane pe cale artificiala, duc, totusi, la o monotonie a redarii culorilor, in care unii cercetatori cauta cauza fiziologica si psihologica a oboselii produse de muzeu. 
 
Studiile recente au dus la concluzia ca, dintre toate sursele de lumina, soarele este cel mai puternic distrugator, urmand dupa aceea lumina incandescenta si in ultimul loc cea rece fluorescenta. Procesul de degradare produs de lumina poate sa fie uneori foarte indelungat sau alteori extrem de rapid, ducand la disparitia obiectului, in functie de o serie de factori, si anume: natura, intensitatea si durata izvorului de lu­mina, materia obiectului expus razelor luminoase. 
 
Cele mai daunatoare radiatii sunt ultravioletele si infrarosiile. Primele au cea mai scurta lungime de unda, producand si cele mai puternice efecte spectralo-chimice asupra obiectelor. Cea de-a doua categorie, cu cea mai mare lungime de unda, sunt daunatoare prin actiunea lor calorica. Lumina soarelui, prin structura ei, prezinta ambele dezavantaje, pe cand lumina fluorescenta, raportata la lumina incandescenta, produce mai putine radiatii calorice, dar mai multe raze ultraviolete. Dintre cele trei feluri de lumina, solara, incandescenta si fluorescenta, pe baza cercetarilor facute de ICOM, s-a ajuns la concluzia ca ultima este, totusi cea mai putin daunatoare, avand avantaje de a se apropia mai mult de lumina naturala. 
 
Independent de natura sursei de lumina, ea altereaza in primul rand urmatoarele categorii de substante care intra in componenta obiectelor muzeale si a monumentelor de arta: 
– pigmentii si materiile colorante, inclusiv diferitele feluri de cerneala. 
– straturile subtiri de substante organice (rasini, proteine, lacuri) folosite ca lianti ai pigmentilor in pictura, ca verniuri sau ca adezive.
– fibrele textile, indiferent de natura lor animala, vegetala sau artificiala etc.
– hartia si alte materiale care au la baza celuloza.
– diverse alte categorii de materiale organice, ca: pielea, pergamentul, lemnul etc.
 
Sunt atacate de lumina intr-o proportie mult mai redusa sau chiar defel materialele de natura anorganica, ca metalele (fierul, bronzul, cuprul, aurul, argintul), piatra, marmura etc. Sticla colorata sau pictata si smaltul pe baza de sticla, desi sunt de natura anorganica, pot sa-si modifice usor culoarea, sub influenta luminii. 
 
Intocmai cum gradul de umiditate si temperatura sunt masurate cu aparate speciale higrometre, tot astfel este necesara in muzee verificarea gradului de intensitate a luminii, actiune nociva asupra obiectelor variind nu numai in functie de natura obiectului, dar si in raport cu lungimea de unda a radiatiilor. De aceea nu este suficient a masura intensitatea globala a sursei luminoase, ci a analiza compozitia radiatiilor. Pentru masurarea luminii exista trei categorii de aparate, si anume: 
– Luxmetrul, aparat de masurat lumina in lucsi (lux-ul este unitatea de masura pentru lumina). Acest aparat are o sensibilitate limitata numai la anumite radiatii, fara sa inregistreze razele infrarosii si cele ultraviolete, care sunt cele mai daunatoare. 
– Ultraviometrul, aparat care poate masura si radiatiile ultraviolete, fara sa constituie o sursa de lumina (tipul de aparat cel mai cunoscut este cel englezesc ELSEC UV, Moytor tip 78). 
– aparatele care indica temperatura obiectului, urmarind efectul termic al radiatiilor, in special al celor infrarosii. Cand este vorba de o pictura, masurarea trebuie sa se faca pentru fiecare portiune a unui tablou, deoarece incalzirea este inegala, in genere partile albe reflectand radiatiile si in consecinta avand o temperatura mai scazuta fata de cele intunecate, mai absorbante. 
 
In toate muzeele se incearca a aduce unele atenuari consecintelor negative ale luminii. In primul rand, pentru a impiedica contactul direct cu soarele, in incaperile care au ferestre si lumina naturala trebuie puse storuri, jaluzele, perdele etc. Este de retinut faptul ca nu numai lumina directa a soarelui este foarte nociva, ci chiar aceea difuza a unui cer innourat, pentru ca si aceasta lumina contine radiatii ultraviolete. De aceea atat dispunerea obiectelor in sali, cat si programul de expunere trebuie sa fie astfel reglementat pentru a evita patrunderea directa a luminii in acele momente ale zilei cand ea are o intensitate maxima. Aceasta regula este deosebit de importanta mai ales pentru monumentele istorice transformate in muzee. In unele mari muzee din lume exista dispozitive electrice care dirijeaza automat inchiderea storurilor si a jaluzelelor, in functie de intensitatea luminii solare. Se recomanda, de asemenea, in toate muzeele, protejarea individuala a vitrinelor sau obiectelor foarte sensibile cu huse de protectie dintr-o textila groasa, cand muzeul nu este deschis publicului. O alta modalitate de impiedicare a patrunderii radiatiilor nocive ale luminii este aceea a folosirii unei sticle cu preparatie speciala sau cu verniuri absorbante, pentru geamuri sau pentru vitrine. Astfel de sticle, avand rolul unor adevarate ecrane de protectie, aplicate in tot muzeul, in anumite sali sau doar la unele vitrine continand piese extrem de fragile, sunt de foarte multe categorii, sub aspectul compozitiei lor chimice si a proprietatilor, fiind utilizate pe scara tot mai larga in toate marile muzee din lume. In tara noastra inca nu s-au introdus, nici nu s-au experimentat astfel de produse, folosindu-se in muzee transperantele si perdelele de panza.

Efectul microclimatului asupra bunurilor culturale


In legatura cu climatul, aceasta problema esentiala pentru conservare, trebuie sa mentionam notiunea de microclimat, insumand totalitatea conditiilor de temperatura, umiditate, compozitie a aerului etc. unei anumite zone in raport cu alta (orasul fata de sat, o anumita parte dintr-un oras sau dintr-o tara in raport cu alta). Exista un microclimat al zonei nordice a Moldovei, cu o umiditate ridicata, pe care obiectele din colectiile manastiresti o suporta de cinci-sase secole, intocmai cum exista microclimatele zonelor oceanice mai umede. Se poate vorbi de microclimatul propriu asezarilor arheologice, criptelor, mormintelor si monumentelor de arhitectura devenite muzee. 
 
Microclimatul creat in muzee, de data aceasta artificial, are avantajul ca poate fi stabilizat si adaptat obiectelor. Tendinta actuala este de a crea astfel de microclimate si dincolo de spatiul inchis al unui muzeu, prin diferite mijloace: 
– scoaterea noilor cladiri de muzeu din zona de concentrare si aglomerare a oraselor spre partea periferica si de spatii verzi sau chiar izolarea lor in zone rurale. Fundatia Abbeg din satul Riggisberg, la 30 km de Berna, in Elvetia, adapostind cel mai modern muzeu de textile din Europa, deschis in anul 1967, este un exemplu de acest gen. Muzeul artelor si traditiilor populare al Frantei, instalat in anul 1971 intr-o cladire foarte moderna, este construit intr-o zona verde a Parisului (Bois de Boulogne), iar Muzeul de arta moderna de la Belgrad, inaltat cu cativa ani in urma, este instalat intr-un vast parc intre Sava si Du­nare. Muzeele din Japonia sunt inconjurate de gradini si lacuri. 
– inconjurarea vechilor cladiri de muzeu cu plantatii. 
– refacerea spatiilor verzi si replantarea padurilor in preajma monumentelor de arhitectura. 
– interzicerea amplasarii unor surse de poluare in preajma unui muzeu sau monument istoric. 
 
Deoarece stabilitatea conditiilor atmosferice este cel mai important factor al conservarii, s-a incercat crearea unui microclimat constant, mentinut in mod artificial, chiar in spatiul inchis al cladirii muzeului. In acest cadru, vitrinele din expunere sau dulapurile din depozite au, la randul lor, un alt mediu, in care variatiile sunt inca si mai reduce fata de climatul salilor de muzeu. 
 
Chiar in spatiile inchise, in atmosfera muzeelor si a monumentelor, umezeala sporita produce reactii de ordin mecanic, chimic si biologic, in primul rand asupra obiectelor din materiale organice. Lemnul, osul, fildesul, hartia, pielea, pergamentul, substantele adezive si acelea de impregnare etc., toate aceasta au structura celulara care le face sa absoarba usor apa, fiind mai sensibile la umezeala decat materialele anorganice, piatra si metalele. Dilatarea celulelor la umiditate si contractarea lor la uscaciune brusca este un proces care poate duce la distrugerea obiectului. Umezeala produce, de asemenea, si degradari chimice, deoarece apa contine substante diferite, ca: anhidrida carbonica, materie care mareste capacitatea de dizolvant a apei, actionand chiar asupra sarurilor pe care le contin obiectele. 
 
Gradul de umezeala crescut in medial muzeal poate deveni oricand o cauza de deteriorare a obiectelor pastrate in spatii inchise, tot atat de puternica ca si asupra celor expuse liber. De aceea temperatura trebuie sa fie permanent raportata la umiditatea relativa. Mentinerea lor constanta este cea de-a doua conditie. Variatiile de temperatura admise sunt intre limitele minime de 15°C si 24°C, diferind uneori de la tara la tara, iar cele de umiditate intre 55% si 65% nu sunt de luat in consideratie decat pentru panourile subtiri pictate pe lemn, unde adaptarile repetate pot duce la desprinderea picturii. Limita inferioara a umi­ditatii tolerabila in cadrul temperaturilor amintite poate cobori pana la 50%, chiar 45%. Uscaciunea sub aceasta limita aduce prejudicii in decursul vremii obiectelor care au ca material de baza hartia, pergamentul, pielea etc. De asemenea, uscaciunea aerului determina desfacerea cleiului, producand deteriorarea mobilierului cu entarsii si incrustatii. Scaderea temperaturii si marirea posibilitatilor de aerisire este obligatorie in acest caz.

Actiunea aerului asupra degradarii bunurilor culturale


Un alt agent distrugator al climatului este componenta aerului, care poate fi nociv prin elementele lui chimice, in care oxigenul detine un loc important, actionand asupra unor obiecte, cum sunt, de exemplu, unele metale. In general, in marile orase, aerul contine si o serie de alte numeroase substante daunatoare, rezultate din activitatea industriala, cum ar fi unii compusi sulfurosi. Cantitatile de sulf in proportie de 1% – 2% pe care-l contin uleiurile minerale si carbunele se oxideaza in aer, producand acidul sulfuric, care asociat cu particule de grasime se depune pe suprafata monumentelor, constituind o crusta neagra – cenusie. In unele zone vulcanice, actiunea naturala, temporara sau permanenta a vulcanilor produce efecte distrugatoare similare, din cauza emanatiilor de gaze sulfuroase.
 
Aerul poluat de industrie patrunde masiv si in spatiile inchise ale salilor de muzeu, deoarece sistemele de purificare sunt greu de realizat, necesitand instalatii de conditionare extrem de costisitoare. Hidrogenul sulfurat actioneaza tot atat de grav si asupra tuturor metalelor vechi, exceptand aurul, ca si asupra pietrei pe care o innegreste, de asemenea, modifica si coloritul picturilor in a caror componenta este cuprins albul de plumb. Anhidrida sulfuroasa, care poate sa se transforme in acid sulfuric, are efecte distrugatoare si mai mari asupra materialelor organice. Hartia si textilele pot deveni friabile din aceasta cauza.
Intre factorii atmosferici care pot dauna monumentelor nu trebuie sa omitem actiunea vantului. In trecut, rolul protector al padurilor care inconjurau orasele, satele, manastirile, castelele era deosebit de im­portant si sub aspectul conservarii lor. Defrisarea pe scara larga, produsa in Orientul apropiat si in tarile balcanice in trecut, la care se adauga despaduririle mai recente sistematice pentru a castiga terenuri in fa­voarea agriculturii, dezvoltarea asezarilor omenesti din secolul al XIX-lea au avut repercusiuni grave, in genere, asupra conservarii monumentelor. 
 
Padurile protejau constructiile izolate si asezarile de vanturi puternice si de praf, purificand aerul si influentand in unele zone regimul ploilor. De asemenea, existenta unor paduri asigura stabilitatea solului, impiedicand alunecarile de teren, eroziunea in urma torentelor pro­dusi de ploile puternice etc.

Cauze generale ale degradarii bunurilor culturale – temperatura si umiditatea


Principala cauza de degradare a constructiilor, statuilor si vestigiilor arheologice neadapostite este climatul. Climatul insumeaza rezultatul unui numar de factori diversi, dintre care principalii sunt: temperatura si umiditatea (precipitatiile, condensarea si starea higrometrica). In unele zone de pe glob, la aceasta se mai adauga actiunea prea puternica a soarelui, vantul si salinitatea prea mare a aerului in zonele marine. Poluarea aerului prin reziduurile produse de industrie constituie in lumea intreaga un pericol foarte grav atat pentru omenire cat si pentru creatiile ei. Aceste elemente care definesc climatul: temperatura, umiditatea, lumina si componenta aerului, actioneaza si asupra obiectelor pastrate in spatii inchise, expuse sau depozitate in salile muzeelor, instalate in constructii special amenajate sau in monumente istorice care au primit ulterior aceasta destinatie. 
 
In lumea intreaga, toti conservatorii si restauratorii preocupati de pastrarea monumentelor de arhitectura, ca si a obiectelor din muzee, urmaresc in primul rand sa impiedice actiune destructiva a climatului. Aceasta problema se pune cu tot mai multa acuitate in zonele puternic industrializate si in tarile tropicale si ecuatoriale, unde climatul este cald si foarte uscat, sau prea umed, iar variatia zilnica dintre maxima si minima temperaturii este extrem de ridicata. Mai putin grava, dar totusi daunatoare in timp este situatia monumentelor existente in tarile cu climat continental excesiv, in care sunt mari diferentele de temperatura dintre vara si iarna, chiar daca umiditatea este mult mai moderata, iar trecerile de la un anotimp la altul se fac treptat. 
 
Independent de natura monumentului sau a obiectului, capacitatea lor de adaptare la mediul inconjurator este foarte mare, intocmai ca aceea a omului. Cand obiectele sunt tinute lunga vreme in anumite conditii de umiditate, de temperatura relativ constanta, in sol, apa, spatiul inchis al unei pesteri sau mormant, tind sa ajunga la o stare de echilibru fata de acest mediu.

Post Navigation

Adolescenți Senzaționali

De la un suflet tânăr, pentru suflete și mai tinere...

Litere Stacojii

Filosofia vieții...

faramoft

you, me and the rest of the world

Vali Crintea

blog cu şi despre viaţă

Adiutza87

~Cine nu are maimutze sa-si cumpere!~

Lucy Visinescu's Blog

Informatii si sfaturi despre dinti si nu numai

Origamimela

Verba volant, scripta manent !

Newparts Auto

Blog dedicat pasionatilor si posesorilor auto.

%d blogeri au apreciat asta: