Margelute handmade

Gandirea romaneasca despre liderul politic

Abordarea problematicii liderului politic (omului politic) a preocupat, in contextul evolutiei teoriei politice specifice veacului al XX-lea, si gandirea romaneasca. Geneza, necesitatea, rolul social sau notele definitorii ale personalitatii in general, ale personalitatilor de exceptie in particular (inclusiv ale personalitatilor politice) au constituit coordonatele generale ale demersului explicativ autohton. Indiferent de conceptele sau sintagmele folosite – personalitate de vocatie, om de actiune (C. Radulescu-Motru, I. Brucar, D.D. Rosca), exponent al elitei politice, creator de valori impuse de cerintele timpului, om de stat, valoare suprema, providentiala (D.D. Rosca), erou (cu multiplele sale trasaturi: nonconformist, vizionar, clarificator, reformator, mesager al adevarului, animator al progresului, exponentul spiritualitatii vremii, al sufletului poporului, dragoste fata de neamul sau, indrazneala, agent al ordinii impotriva dezordinii, manifestare autentica a divinului, (St. Zeletin, C. Antoniade, N. Crainic), conducator (propulsat de forta inteligentei, prin calitatile sale deosebite – Tr. Braileanu), om politic (caracterizat de cunoasterea profunda a poporului, intelegerea deplina a intereselor sale nationale, originalitate, absenta viciilor – S. Mehedinti), liderul politic a fost considerat o specie a personalitatii umane, o componenta de baza a elitelor sociale, nu atat pentru calitatile sale intrinseci, cat mai ales pentru rezultatele sale de exceptie in planul actiunii si practicii sociale. Oamenii politici, scria E. Cioran intr-o maniera nietzscheeana, dincolo de perioada in care apar si se manifesta, au trasaturi asemanatoare: ethos agresiv, dorinta de dominatie, activism fara principii, finalitatea actelor sale vizeaza puterea careia ii sacrifica totul, manifestarea lui actionara nu are nimic comun cu morala, prejudecatile etice si religioase constituie un lux, ii afecteaza destinul, mobilul dinamismului si ascensiunii sale iradiaza din ura (virtutea esentiala), ura fata de unii, dragoste fata de altii, se apropie de artist prin actul creatiei, nu este obligat sa creada in ce face, insa trebuie sa reuseasca intotdeauna. Toate aceste calitati se subordoneaza cu necesitate unui interes obiectiv, inexistenta acestuia genereaza tirani sau aventurieri, dar nicidecum oameni politici.

Lideri democrati, totalitari si autoritari

Incercari taxonomice ale liderilor politici contemporani le intalnim la M. Weber, C. Beck & J.Malloy, J. McGregor Burns sau R.G. Schwartzenberg. Tipurile ideale de om politic, analizate de M .Weber (in Le savant et la politique), sunt corespunzatoare celor trei tipuri de dominatie – traditionala, rational-legala si charismatica.

 

Pornind de la premisa genezei puterii si a liderilor J. Burns identifica doua mari tipuri de lideri: 

– liderul transformator, omul politic animat de scopuri inalte si care-si pune amprenta personalitatii sale asupra transformarilor radicale din societate (un gen cu trei specii: liderul intelectual – face apel la idee, ratiune si imaginatie, liderul reformator – percepe pulsul si necesitatea istorica si-si foloseste forta dinamizatoare a vointei de a conduce natia spre un alt viitor posibil, liderul revolutionar – inclinat nu doar spre schimbari partiale, ci actioneaza asupra intregului). 

– liderul tranzactional, omul politic care face apel la puterea utilitara, transforma pozitia, accesul la anumite privilegii in adevarate monede de schimb in relatiile cu adeptii si sustinatorii. 

 

R.G. Schwartzenberg (in Statul spectacol. Eseu asupra si impotriva star-sistemului in politica) distinge: 

– liderul care fascineaza („liderul prefabricat”, inventie a mass-media si a spectacolului politic, aparitia, existenta si evolutia sa se supun regulilor publicitatii si reclamei care consacra starurile din domeniul show-bizului). 

– liderul-om obisnuit (intruchipeaza modelul proiectat de psihologia multimilor: simtul comun, intelepciunea nationala, sporeste sentimentul de siguranta, bucuria identitatii, conformismul). 

– liderul-Tata (originat de mitul biblic, se confunda cu führerul, cu conducatorul, cu acel personaj caruia trebuie sa i te supui in mod neconditionat). 

 

Se acrediteaza ideea ca este legitim sa facem o tipologie a liderilor politici pe criteriul regimului politic in care apar si se afirma din aceasta perspectiva: lideri democrati, lideri autoritari si lideri totalitari. 

 

Liderul democrat reprezinta, dupa R. G. Schwartzenberg, „presedintele-oglinda”, pe care multimea si l-a croit dupa propria sa infatisare si structura spirituala, el reprezinta omul de langa noi, omul obisnuit, nesofisticat, omul cu o viata normala, cu familie si copii, dominat de aceleasi nevoi si aspiratii, intruchipeaza intelepciunea, bunul simt si nevoia de echilibru. 

 

Liderul totalitar si autoritar este ilustrat de “liderul unic”, “liderul-erou”, “liderul-parinte”, in toate ipostazele sub care se prezinta el se confunda cu personalitatea care detine si exercita puterea cea mai mare in comunitatea respectiva, a carei energie si intelepciune insufla maselor o incredere nemarginita. Mussolini, Hitler, De Gaulle, Lenin, Stalin, Mao sau Ceasescu au avut un punct comun – autoritatea charismatica. Ei si-au construit si justificat ascensiunea prin valorificarea totala a imaginii mitice a eroului, a salvatorului, a omului providential care contamineaza multimile, le anuleaza incertitudinile si confera siguranta, le arata calea care trebuie urmata de popor, le garanteaza un viitor ademenitor, croit dupa modelul cunoscut al varstei de aur. El reprezinta inefabilul, vizionarul, simbolizeaza binele, sansa istorica intr-o societate mai buna. 

 

Multimile confera liderului putere absoluta dupa criterii discutabile: anii petrecuti la inchisoare sau in exil in regimul precedent, rezistenta in fata dusmanului, insurgenta in momente dificile, gesturile de ruptura eroica din interiorul propriei caste. Comunicarea cu multimea este episodica si are in ea ceva mistic, grandios. Aparitiile sale publice sunt insotite de o atmosfera de supunere neconditionata si veneratie. Discursurile lui reprezinta adevarate instrumente ale cunoasterii (Cartea rosie a lui Mao, Cartea verde a lui Gadafi, Mein Kampf a lui Hitler, Cuvantarile lui Ceausescu etc), devin litera de lege pentru toti adeptii. Fermitatea propagandei de partid – afisata prin sloganurile cunoscute: „crede, supune-te, lupta!”, „Mussolini are intotdeauna dreptate!”, „Dusmanul de clasa nu doarme!”, „Partidul are intotdeauna dreptate!”,- a amplificat dependenta si obedienta multimilor fata de conducator.

 

Imaginea publica a conducatorului, in sistemele politice totalitare si autoritare, concorda in mare masura cu reprezentarile multimii despre lider: personalitate autoritara, razboinica si seducatoare. „Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar, opina B. Ficeac, nu este de a stapani prin forta sau a-si distruge adversarii, ci de a-si determina supusii sa gandeasca sincer asa cum vor ei, conducatorii”.

 

Liderul comunist, specie a liderilor totalitari si autoritari, se impunea dupa o reteta exersata in timp, fara putinta de a da gres: falsificarea biografiei (se confunda cu evenimentele cele mai rezonante din istoria natiei sale, fiind socotit initiatorul si strategul lor), asocierea liderului cu partidul, poporul si patria, proiectarea imaginii de salvator al natiunii (strateg al prosperitatii poporului, continuator al traditiilor istorice nationale, ilustru comandant de osti), supralicitarea vocatiei de vizionar si calauzitor neobosit al destinului multimii, de om politic cu anvergura continentala si mondiala. 

 

Leadership-ul politic

Viata politica constituie, in genere, o emergenta, concurentiala. In disputa pentru putere, actorii principali clasa politica, elitele politice, partidele politice impun in prim-planul confruntarii si al ofertei atat programe, cat si lideri, iar deznodamantul luptei politice, de cele mai multe ori, este determinat de catre dimensiunile personalitatii conducatorilor. Liderul politic poate fi privit din mai multe perspective simbolice: elitista (V. Pareto, M. Weber, G. Mosca, R. Michels, C. Radulescu-Motru) ca individ care isi dobandeste statutul si rolul de exceptie pe scena politica in virtutea unor calitati naturale deosebite, inteligenta, curajul, puterea de munca, vocatia mesianica, predispozitia spre actiune, psihologica si psihanalista (E. Erikson, H. Lasswell) succesul si notorietatea publica fiind considerate drept parghiile de rezolvare si compensare ale frustratiilor juvenile refulate, sociologica (M. Weber, S. Moscovici) care supraliciteaza calitatile liderului prin originea acestora in ceva suprauman, inaccesibil cunoasterii, charisma, ori artistica (R.G. Schwartzenberg) care priveste liderul politic, prin similitudine cu lumea show-biz-ului, ca o vedeta a spectacolului si marketingului politic, model-imagine construit de oameni specializati in arta persuasiunii si comunicarii ce se legitimeaza ca sef „institutional al unui grup si care, prin prezenta sau activitatea sa, influenteaza, conduce, reprezinta, exprima interesele unui grup, formuleaza scopurile si elaboreaza strategiile si tacticile politice (…) care sa corespunda atat asteptarilor grupului, cat si necesitatilor momentului”. Asadar, leadership-ul politic reprezinta suma si rezultatul, de context, a unor capacitati intelectuale si practice in arta de conducere.

Caracteristicile procesului de comunicare

Ca proces, comunicarea presupune o serie de caractristici, si anume: 

– comunicarea este un proces uman.

– comunicarea este un proces constient.

– comunicarea este procesul prin care se creeaza o anumita semnificatia.

– comunicarea este un proces continuu.

– comunicarea este procesul prin care se construieste sensul atitudinilor si comportamentul oamenilor.

– comunicarea se naste in contex. 

– comunicarea este un proces simbolic.

– comunicarea este un proces in care feedback-ul are un rol crucial.

– comunicarea este un proces complex.

– comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul il poate avea asupra celui care l-a receptat).

Scopul comunicarii

Ori de cate ori vorbim sau scriem, incercam sa convingem si sa ne convingem, sa explicam ,sa informam sau sa fim informati, sa educam,sa impresionam, sa amuzam si sa ne amuzam, a ne exprima puncte de vedere, sau sa indeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale:

 

– sa fim auziti sau cititi (receptati). 

 

– sa fim intelesi. 

 

– sa fim acceptati.

 

– sa provocam o reactie (schimbare de comportament sau de atitudine, a unei opinii).

Relatiile publice si marketingul

Marketingul reprezinta o tehnica de gestiune care se deruleaza in patru faze succesive: definirea unui produs, fixarea pretului acestuia, stabilirea distributiei sale, vanzarea sa. De fapt, este activitatea de prospectarea produselor si a pietelor astfel incat produsele sa fie distribuite pe pietele unde se pot vinde sau cumpara la preturile cele mai avantajoase, deci la preturi rezonabile, calitate buna, aspect atragator. Atunci cand deciziile de marketing au fost luate, comunicarea le va face cunoscute.

In activitate de relatiile publice pentru relationist, demersul marketingului este util de doua ori. Pe de o parte, daca ii este asociat, va putea contribui la luarea deciziei celei mai intelepte. Chiar daca definirea parametrilor indicate nu intra in sarcina lui, el poate aduce un punct de vedere unic asupra mediului si a climei care va putea orienta decizia. Pe de alta parte, cunoscand elementele marketingului, relationistul va putea favoriza o faza sau alta a comunicarii, axand aceste elemente in jurul unei calitati particulare a produsului, al pretului competitive, al disponibilitatii. 

Relatiile publice intevin in mica masura la nivelul marketingului comercial. Dar, daca este vorba de marketing social, politic sau religios, ele sunt strans legate de acesta. Intrucat se pune problema aici de a face sa se accepte un comportament precum protejarea mediului, alegerea unei pesonalitati politice sau participarea la activitati religioase. Ne aflam in domeniul ideilor, si nu in cel al produselor, iar scopul este de a crea legaturi pozitive intre aceasta idée si publicul-tinta.

Conceptul de comunicare

Comunicarea reprezinta un proces de interactiune intre persoane, grupuri, ca relatie mijlocita prin cuvant, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii isi impartasesc cunostinte, experiente, interese, atitudini, simtaminte, opinii, idei. 

 

Privita ca proces, comunicarea consta in transmiterea si schimbul de informatii (mesaje) intre persoane. Comunicarea, inseamna a spune celor din jur cine esti, ce vrei, pentru ce doresti un anumit lucru si care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ti atinge telurile. In acest sens, a comunica inseamna si a tacea, a astepta raspunsul, reactia celui caruia ai vrut sa-l anunti ca existi si chiar vrei sa-i spui ceva. 

 

Comunicarea, este definita de catre majoritatea specialistilor ca un proces prin care un emitator transmite o informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. 

 

Incercand sa confere comunicarii o nuanta de rigoare, Scoala de la Palo Alto, a formulat principii (axiome) ale comunicarii. Acestea sunt: 

– „comunicarea este inevitabila” sau „non-comunicarea este imposibila”, conform acestui principiu tot omul comunica, orice comportament are valoare comunicationala, indiferent daca exista sau nu indicii, semne sau semnale. 

– „comunicarea se dezvolta pe doua planuri: planul continutului si planul relatiei. Primul ofera informatii, iar al doilea ofera informatii despre informatii” 

– „comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat in termeni cauza-efect sau stimul-raspuns”, aceasta se datoreaza faptului ca, omul, comunica in fiecare moment cu intreg trecutul sau si cu toate experientele acumulate. 

– „comunicarea se bazeaza atat pe informatie in forma digitala (procesata de sistemul nervos central), cat si pe informatie analogica (procesata de sistemul neurovegetativ)”. 

– comunicarea implica raporturi de putere intre parteneri, iar schimburile care au loc intre ei pot fi simetrice sau complementare, in schimburile simetrice partenerii comunica de pe pozitii de egalitate, iar in schimburile complementare, adopta comportamente compatibile sau joaca roluri distincte, au putere diferita, statut social sau ierarhic diferit. 

– comunicarea implica procese de acomodare si ajustare a comportamentelor, oamenii sunt diferiti, percep diferit realitatea si au interese obiective diferite.

Functiile reprezentarilor sociale

Atat la nivelul activitatii persoanelor, cat si in viata grupurilor si colectivitatilor umane, reprezentarile sociale indeplinesc importante functii: 

– functia cognitiv-explicativa: mediaza si conditioneaza activitatea de cunoastere, permitand sa se inteleaga si sa se interpreteze realitatea. Prin intermediul reprezentarilor sociale cunostintele empirice sunt integrate intr-un sistem coerent si inteligibil, cu rol descriptiv si explicativ, oferind astfel referentiale cognitive si de comunicare pentru membrii grupurilor si colectivitatilor sociale. Totodata, se realizeaza fixarea si sistematizarea cunostintelor si rezultatelor experientei sociale, premise fundamentale pentru pastrarea continuturilor informationale, cat si pentru desfasurarea procesului de invatare sociala. 

– functia axiologic-normativa: reprezentarile sociale incorporeaza norme si valori culturale care apartin universului consensual al unei comunitati, si care vor constitui fundamente si repere pentru elaborarea atitudinilor implicite sau explicite aferente oricarui sistem reprezentational. 

– functia identitara: reprezentarile sociale definesc implicit identitatea persoanelor, grupurilor sociale, locul lor in spatiu social, valorile, normele, cerintele si ideologiile prin care se caracterizeaza si cu care intra in jocul comparatiilor sociale. De asemenea reprezentarile sociale constituie instrumente de control social, comunitatea impunand acele seturi, de reprezentari esentiale care ii definesc individualitatea cultural-istorica, apartenenta membrilor la respectiva comunitate va fi conditionata de acceptarea, asimilarea si convergenta functionala a celor doua categorii de sisteme reprezentationale: comunitare si identitare. 

– functia praxiologica si de orientare: reprezentarile sociale constituie un ghid pentru actiunile si comportamentele individuale si colective. 

– functia simbolica: reprezentarile sociale nu numai reconstruiesc realitatea ci si o dedubleaza, planului obiectual i se adauga un plan al unei reproduceri simbolice a realitatii, astfel realitatea este metamorfozata si spiritualizata. 

– functia de sustinere si justificare: fiind sustinute de valorile si normele constituite pentru un anumit tip de grup sau comunitate, reprezentarile sociale constituie un element de sustinere psihologica a unor atitudini sau comportamente sociale.

Obiectivele activitatii de relatii publice

In programul de relatii publice al unei organizati exista mai multe obiective ce pot fi atinse printr-o buna campanie de comunicare. Relatiile publice profesioniste directioneaza activitatea firmei, organizatiei sau a unei institutii catre atingerea unor obiective atent selectionate. Obectivele urmarite pot sa fie:

– prestigiul sau “imaginea favorabila“ si beneficiile acesteia. 

– promovarea unor produse sau servicii. 

– detectarea si solutionarea problemelor si oportunitatilor aparute. 

– prevenirea si solutionarea problemelor de munca. 

– incurajarea unei atitudini positive a comunitatilor in care isi desfasoara activitatea organizatia. 

– atitudinea pozitiva a actionarilor sau a membrilor organizatiei. 

– prevenirea opiniilor eronate si aspre judecatilor. 

– prevenirea atacurilor. 

– atitudinea pozitiva a furnizorilor. 

– atitudinea pozitiva a guvernului. 

– atitudinea pozitiva a celorlalte parti din industria respectiva. 

– atitudinea pozitiva a distribuitorilor si atragerea altor distribuitori. 

– abilitate de a atrage personalul cel mai bine calificat. 

– educarea publicului pentru utilizarea produsului. 

– educarea publicului in privinta unei anumite conceptii. 

– atitudinea pozitiva a consumatorilor si a sustinatorilor. 

– investigarea atitudinii diverselor grupuri fata de organizatie. 

– formularea si indrumarea politicilor. 

– solutionarea crizelor. 

– sustinerea viabilitatii societatii in care functioneaza respectiva organizatie. 

– indrumarea spre schimbare. 

 

In concluzie relatiile publice sunt indispensabile firmei, organizatiei sau unei institutii publice sau private. Dand o informatie concreta despre viata unei organizatii, favorizand dialogul atat in interior, cat si in exterior si, creand un climat de siguranta, incredere si simpatie, relatiile publice pot da astfel organizatiei o imagine de partener social, si nu de pradator. In realitate, de indata ce o organizatie se indeparteaza de imaginea pe care a vrut sa o dea despre ea insasi, nu va mai satisface cetateanul-consumator si s-ar putea vedea inlaturata.