Dreptul si justitia in Grecia antica


In epoca prearhaica, legile se transmiteau pe cale orala in marile familii, ai caror capi imparteau dreptatea in mod arbitrar. Una dintre revendicarile cetatenilor nemultumiti privea publicarea legilor valabile pentru toti, fara deosebire. O serie de polisuri si-au desemnat pentru aceasta legislatori, care sa redacteze legile. Acestia erau alesi cu asentimentul diferitelor clase sociale, uneori pe viata, alteori pe o perioada limitata de timp. 
 
Primii legislatori au aparut in orasele coloniale din Occident. Nu a existat o legislatura unitara pentru toata lumea greaca, astfel incat au aparut o serie de particularitati, in functie de gradul de dezvoltare sociala, economica, traditiile fiecarui polis. Dincolo de aceasta diversitate, exista unele trasaturi comune generale: accentul in elaborarea legilor s-a pus pe administrarea justitiei, dreptatea fiind impartita in acord cu legile scrise, din momentul in care au existat, legislatia cu privire la crime a ocupat un loc important in preocuparile diferitilor legislatori. Pedepsele pentru crime vor fi aplicate de catre stat, in locul razbunarii arbitrare a familiilor. 
 

Reprezentarea Justitiei

Reprezentarea Justitiei

Printre cei mai importanti legislatori, la Atena, au fost: Zeleucos, care a instituit „legea talionului”, de origine semitica („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), Harondas, care a instituit pedepse aspre pentru cei care comiteau violente. Dracon a ramas celebru pentru asprimea legilor sale si cel mai bine se cunoaste legislatia sa referitoare la ucideri. Cazul se judeca in fata Areopagului, organul suprem de judecata sau in cadrul unui proces prezidat de rege ori in fata Tribunalului efetilor. Un alt legislator al Atenei, Solon a dat legi pentru reducerea datoriilor cetatenilor saraci, suprimand arestarea pentru datorii iar unii sclavi puteau fi eliberati. Solon a creat un tribunal cu adevarat popular, numit Heliaia, din care faceau parte reprezentanti ai celor patru clase, constituite in functie de veniturile realizate din exploatarea pamantului. Heliaia era o instanta suprema, formata din 6000 de heliasti (jurati), trasi la sorti din listele propuse de cele 10 triburi. Erau distribuiti in diferite tribunale, fiecare avand o competenta specifica, cu exceptia Areopagului si a Adunarii poporului, care judeca crimele contra sigurantei statului. 
 
In lumea greaca nu a existat un corp juridic specializat, nu exista profesia de judecator sau avocat, nici de acuzator public. Unul dintre heliasti indeplinea formal functia de presedinte al instantei de judecata Procesul era pornit din initiativa unui cetatean, fie pentru ca socotea ca fusese lezat, fie ca socotea ca intr-o anumita chestiune fusese lezat statul de catre un alt cetatean. Inca din epoca anterioara existau asa-numitii sicofanti, delatori de profesie, care primeau consistente recompense in bani pentru a nu reclama infractiuni, reale sau imaginare, astfel incat exista mult loc pentru arbitrariu. 
 
Cetatenii implicati intr-un proces, fie ca reclamanti, fie ca parati, isi expuneau singuri cauza, verbal sau comandau textul expunerii unui logoped, trebuind sa invete textul pe de rost. Minorii, femeile si sclavii erau reprezentati in proces de parintii, sotii, tutorii sau stapanii lor. Heliastii doar ascultau expunerea, fara sa ia cuvantul, nu deliberau, ci dadeau sentinta prin vot secret. Daca acuzatul era dovedit nevinovat, acuzatorul primea o amenda consistenta sau isi pierdeau drepturile civile, masura care urmarea sa limiteze actiunile abuzive ale sicofantilor. Marturia sclavilor nu era valabila decat daca era obtinuta prin tortura iar oamenii liberi, neputand sa fie torturati, isi puneau sclavii sa fie torturati in locul lor. Sentintele date nu aveau drept de apel. 
 
La sfarsitul secolului V i.Hr. au aparut arbitrii publici, alesi dintre cetatenii care implinisera varsta de 60 de ani. Acestia interveneau in chestiuni de ordin privat, pentru a incerca sa-i impace pe impricinati. Sentinta data de ei ramanea valabila numai daca partile erau de acord cu ea, in caz contrar se judeca cauza la tribunal. 
 
Natura pedepselor varia in functie de conditia sociala a celor vinovati. Pedepsele obisnuite erau: amenda, confiscarea partiala sau totala a averii, exilul temporar sau definitiv, pierdera drepturilor civile, inchisoarea, supliciile aplicate numai sclavilor (jugul, insemnarea cu fierul rosu, tragerea pe roata). Tradatorii si profanatorii locurilor sfinte erau condamnati la moarte, ucisi cu pietre sau aruncati intr-o prapastie. 
 
Desi imperfecta, justitia din epoca clasica a inregistrat unele progrese, prin suprimarea legii talionului, a pedepselor colective, punand accentul pe responsabilitatea personala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s